La recomandare. Cu miriadele de carti pe care le varsa editurile pe piata, e greu sa te decizi. Acuma, vreo 80 de procente ar merita trimise direct la ”Reciclam voios”, dar, na, presupun ca exista un public pentru orice fel de lectura.
Am vazut la o prietena de-a mea un link catre zis cele mai bune carti ale anului 2018 si, curioasa, am vrut sa vad ce mai citesc aia de sunt platiti sa o faca. Si era acolo un consens privind ”Laur”, a lui Evgeni Vodolazkin. N-am avut fericirea sa le cunosc pe niciunele din personajele domnului, deci mi-am zis sa incerc. Apoi, se mai recomanda calduros ”Sticletele” (Donna Tartt).
Cu toata circumspectia mea fata de literatura americana, care a poluat librariile din toata lumea cu mizerii scrise pentru femei frustrate, m-am dus la librarie sa vad si eu ce-i cu ea. Redactorul din Bookhub zicea ca orice zece pagini citesti din cartea asta, vor fi de ajuns ca sa te faca s-o cumperi.
Ma duc, deci, la librarie. Imi place Carturesti, pentru atmosfera. II cer vanzatoarei cartile pe care le scrisesem frumos pe bilet si-mi intinde o stiva sigilata in țiplă. Politicos, ii spun ca voi scoate plasticul, ca sa pot citi un pic din fiecare. Si ea imi raspunde omniscient: ”Dar ce va trebuie, scrie pe spate”. Numai ca ce scria pe spate citisem deja pe net. Nu m-am prins ca trebuie sa cumpar cartile dupa culoarea copertei sau arătoșenia pozei autorului. In fine, am cazut de acord ca vreau sa le citesc si m-a lasat sa indepartez invelisul.
Din pacate, ”Sticletele” nu m-a surprins, iar cele zece pagini nu m-au facut sa cumpar cartea, care mai are si 1000 de pagini. Sunt insirate milioane de platitudini, intr-o actiune flasca, cu personaje sterse si fara verb congruent. Imi pare rau pentru premiul Pulitzer luat de autoare in 2014, americanii ar trebui sa se impace cu ideea ca dupa John Steinbeck nimeni si nimic nu mai poate sa urmeze. Si sa ma lase cei cu Veghea in lanul de secara, ca nu mi-au zburat creierii de incantare cand am citit-o si nici n-am exclamat ”O, ce geniu minunat!”.
Bun, pe asta am eliminat-o, a urmat ”Laur”. Cartea-i morbida, cap-coada, cu oleaca de filosofeala pe margini. Pentru cei care agreeaza stilul, cu o Rusie data in plasament filosofic si personaje mistuite de trairi cvasi-isterice, o recomand. Pentru ai sanatosi la minte si suflet, pas.
Am dat in schimb de Andrei Cornea, pentru mine necunoscut pana ieri, a carui ”Uimitoare istorie a lui Sabbatai Mesia” m-a cucerit. Dupa ce o citesc, o sa spun daca cucerirea e definitiva.
Iubesc o carte pentru calitatea scriiturii, pentru ce-mi lasa in minte si in suflet, pentru farmecul personajelor, pentru ineditul frazarii. N-am sa uit niciodata ”Cele patruzeci de legi ale iubirii”, a lui Elif Shafak, care m-a transformat. N-am sa uit ”Jurnalul fericirii”, dupa cum n-am sa uit ”Vanatorii de zmeie”.
O carte ar trebui sa te rascoleasca, sa-ti modifice traiecte, sa te scoata din ale tale. Asta numesc eu o carte buna.
Vezi si:
